Inca de cand m-am nascut mi-au spus ca seman cu tata, o bruta fara mila, cu unghii murdare si pielea batucita. Mi-a placut intotdeauna sa lovesc, sa simt durerea aproape, sa simt frica in trupul pe care-l amenint. Mi-a placut intotdeauna sa domin prin forta, sa nu raman dator, sa lovesc si celalalt obraz, cu rautate. Am fost intotdeauna strans si incordat ca un arc, iute la manie si pus intotdeauna pe harta. Nu tineam minte ca lumina soarelui sa fi vazut vreodata intunecimea si adancimea palmei mele… inauntrul meu era ca o grota fara lumina.

Imi castigam existenta prin munca fizica, lovind, strivind, ranind. Mi-am facut intotdeauna dreptate singur, invingand ratiunea si simtirea.

[...]

Auzisem de profet, cu mainile lui albe, cu degete lungi, si subtiri, cu “sufletul” la vedere. Maini ce stiau sa vorbeasca, se spunea, maini ce stiau sa daruiasca, sa vindece, sa invie mortii. Mi-as fi dorit sa-l intalnnesc sa vad ce poate… Se spunea ca ar fi strunit cu maiestrie dalta si ciocanul pe vremuri nu foarte indepartate. Nu mi-au placut niciodata palavragiii. Masura unui barbat, stiam de la tata, era data de forta pumnului.

Am fost alesi in seara aceea cei mai destoinici, cei mai intunecati si incercati, doar cei cu pumnul greu. Ni s-a dat mana libera… M-am napustit asupra Lui cu intreaga greutate a intunecimii mele…. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Atunci, lovind in trupul Mantuitorului m-am frant. N-a ramas mare lucru de mine... Azi, sunt doar o mangaiere.

Autor: Alb Daniel
sursa