In mine inca se vorbeste despre stanca din care m-am smuls. Ii aud suflarea in fiecare fir de praf din trupul meu.

In mine inca e durere… durerea fiecarei lovituri de dalta ce m-a zdrobit, si parca e tot mai profunda, caci e tot mai goala de speranta ce-mi amortise atunci carnea-mi de piatra – gandul ca voi fi altarul unui templu candva, ori coloana ce-l tine laolalta, sau o bucata din scara ce e calcata mereu in picioare, dar e macar parte a templului.

Si sunt aici… dezgustata de vesnicul miros de mortii si sange uscat. De mine se lipeste intunericul. Nicicand n-am atins fumul jerfelor, doar lacrimi disperate ce urla la mine si ma implora sa le dau inapoi trupurile mortilor ce le acund in spatele meu. Ei nu pot sa inteleaga pur si simplu, ca moartea vorbeste despre viata… de aceea plang mereu.

Simt ca ascund infernul in mine, si nu imi mai pot suporta trupul greu. Tot ceea ce am visat sa devin s-a transformat acum intr-o radacina, din care creste puternic dispretul meu de sine.

[...]


Ceva, totusi, e ciudat in noapte aceasta... se spune ca acel ultim cadavru adus ar fi Fiul lui Dumnezeu. Ca sa vezi: Dumnezeu intr-o bucata de carne! Ce Fiu de Dumnezeu mai e si Acela care mucegaieste ca un animal? Dumnezeu… Dumnezeu…

Da… imi aduc aminte de Dumnezeu in acea prima zi a creatiei. Ce dulce imi era carnea atunci! Ce draga stralucire canta in launtrul meu… ceva se aseamana. Parca simt iar cum trupul mi se sparge in mii de bucati de atata lumina, si nu imi pare ca ar fi lumina de Soare. Dar, stai! De ce e zi pe partea celor morti? Eu trebuia sa pastrez intunericul si linistea in spatele meu, pentru ca ei sa „doarma linistiti”. Cine si-ar permite, si mai ales: cine ar putea sa ucida moartea de acolo?

Sub ochii mei bucata de carne sufocata in giulgiu incepe sa respire. Si sufla pe nari lumina.
Mi-e rusine c-am dispretuit Dumnezeul din El, de aceea, incerc sa fug. Mi-e teama. Mi-e trupul greu, si tot ce reusesc e sa ma tarasc pana dupa peretele mormantului, lasandu-l deschis.

Fiul trece pe langa mine. Cata lumina!... Nu m-a privit, dar nici nu e nevoie. Din pasi Sai, din tot ce a fost in aceste clipe am inteles ca m-a iertat… parca nu a mai e nici timp, nici spatiu, nici zgomot, ci doar iertare si dragoste.

A trecut. A trecut de mine Fiul. Hhhh… parca am retrait momentul Creatiei. Ce amintire! Ce prezent! Ce Dumnezeu! Sub ochii mei, tocmai a murit moartea. Sub privirea mea toate legile sfarsitului au fost zdrobite… iar eu sunt acum punctul din univers in care soarta universului s-a schimbat.

Incepe sa nu se mai vorbeasca in mine despre stanca din care m-am smuls, si-mi pare ca nu mai imi aduc aminte ce bucata de templu visam sa fiu… tot ce stiu e ca pe langa mine azi a trecut Cerul. Ce mi-as putea dori sa fiu mai mult decat bucata de piatra in spatele careia universul a inceput sa fie recreat?

Autor: Andreea Salahoru
sursa [aceasta e ultima din serie]

Iata, a trecut o saptamana de cand am fost luat de langa Muntele Mare si adus in acesta gradina. Toti ceilalti au ramas acolo...Iosif, sfetnicul Soborului din Arimatea, a poruncit sa-mi fie sapata in pantece o groapa....

Zilele acestea a fost tare mare zarva pe aici... Mi-a spus prietenul meu, vantul. Toti sunt tulburati la culme. Se pare ca a fost condamnat la moarte un mare invatator! Ieri s-a intunecat degraba!

Dar, ce se aude? Cine vine la timpul acesta din zi, cand lumea e gata sa praznuiasca Sabatul? E Iosif! Si cu el doua femei care asteapta afara! Aduce pe cineva infasurat intr-o panza de in. Cata tristete e pe chipul lui! Si cu cata grija Il aseaza! Oare cine o fi Acesta a carui pierdere naste atatea lacrimi pe chipul stapanului meu?

Si, vai, parca toata durerea omenirii e inchistata in acest colt de lume!
A terminat. Acum se apleaca. Iosif se inchina Omului adus.

[...]


Indraznesc sa ma apropii. Cine-o fi, oare? Chipul Lui mi-e cunoscut... Imi amintesc bine ziua in care Muntele Mare si cu noi, ceilalti, L-am vazut pentru prima data. Auzisem despre El de la ceilalti care L-au vazut si ascultat in timp ce-i invata pe oamenii din oras legea lui Dumnezeu. Nu ma gandeam ca Il vom vedea si noi. Cand a venit, L-am auzit vorbind cu cineva care ii cerea supunere in schimbul bogatiilor lumii acesteia. Acela zicea ca are puterea de a I le oferi daca i se va inchina Lui. A refuzat, spunand ca Singurul care merita inchinarea este Dumnezeu din cer.

Imi amintesc si acum puterea, siguranta cu care vorbea, maretia din privire.. Atunci am inteles ca El nu era oricine. Iar acum inteleg ca atunci am asistat la una dintre bataliile date pentru omenire, ca vorbea Insusi Dumnezeu.

Oameni netrebnici si nelegiuiti! Ma-nfior! As vrea sa pot fugi, sa ma ascund, dar nu am unde! El este! Ati ucis Insasi neprihanirea! Si acum L-ati parasit cu totii...
Voi sta eu langa El si voi varsa eu lacrimile voastre, ma voi tangui pentru ocara ce ati chemat-o asupra voastra!

E noapte tarzie! E trist! Totul parca a intrat in amortire. Pana si greierii au uitat cantecul lor de noapte, iar luna pare inghetata..

Ce vad oare? Cine este faptura aceasta a carei lumina ma impiedica sa-I vad chipul? Oh! Nenorocitul de mine...Imi arde privirea....Se ridica....dar....a inviat! Pleaca.

Am adapostit, la fel ca pestele odinioara pe Iona, un profet.

Autor: Anca Lapuste
sursa

Inca de cand m-am nascut mi-au spus ca seman cu tata, o bruta fara mila, cu unghii murdare si pielea batucita. Mi-a placut intotdeauna sa lovesc, sa simt durerea aproape, sa simt frica in trupul pe care-l amenint. Mi-a placut intotdeauna sa domin prin forta, sa nu raman dator, sa lovesc si celalalt obraz, cu rautate. Am fost intotdeauna strans si incordat ca un arc, iute la manie si pus intotdeauna pe harta. Nu tineam minte ca lumina soarelui sa fi vazut vreodata intunecimea si adancimea palmei mele… inauntrul meu era ca o grota fara lumina.

Imi castigam existenta prin munca fizica, lovind, strivind, ranind. Mi-am facut intotdeauna dreptate singur, invingand ratiunea si simtirea.

[...]

Auzisem de profet, cu mainile lui albe, cu degete lungi, si subtiri, cu “sufletul” la vedere. Maini ce stiau sa vorbeasca, se spunea, maini ce stiau sa daruiasca, sa vindece, sa invie mortii. Mi-as fi dorit sa-l intalnnesc sa vad ce poate… Se spunea ca ar fi strunit cu maiestrie dalta si ciocanul pe vremuri nu foarte indepartate. Nu mi-au placut niciodata palavragiii. Masura unui barbat, stiam de la tata, era data de forta pumnului.

Am fost alesi in seara aceea cei mai destoinici, cei mai intunecati si incercati, doar cei cu pumnul greu. Ni s-a dat mana libera… M-am napustit asupra Lui cu intreaga greutate a intunecimii mele…. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Atunci, lovind in trupul Mantuitorului m-am frant. N-a ramas mare lucru de mine... Azi, sunt doar o mangaiere.

Autor: Alb Daniel
sursa

“Stapane, Creatorule!
Astept porunca Ta. Spune o vorba doar si imi deschid gura si-i inghit pe toti: soldati care se cred puternici, preoti cu aura de intelepti si rasete batjocoritoare, criminali murdari, trecatori cu minte putina dar cu rautate multa ...

O vorba, Stapane, o vorba, si se vor cobori toti de vii in inima pamantului, in locuinta mortilor!

Imi amintesc, Stapane, Creatorule, cand mi-ai poruncit sa imi deschid gura si sa-i inghit pe impotrivitorii slujitorului Tau, Moise. Se credeau sfinti si demni sa se apropie de Tine, PreaInalte; insa nu-si doreau decat puterea.

Atunci, la porunca Ta, m-am despicat in doua sub picioarele lor, mi-am cascat gura larg si am primit in adancimile mele pe Core, Datam si Abiram, casele si averile lor, familiile si pe toti cei ce ii sprijineau. Tipand au venit la mine si i-am acoperit de tot.

Porunceste, Stapane! Porunceste degraba! ...si nu va mai fi cruce, nu vor mai fi cuie, nu vor mai fi toti acesti pacatosi!”

[...]

Cerul insa a ramas cufundat in tacere ...

Curand am auzit loviturile ciocanului, insotite de gemete adanci.
Apoi, dintr-o data, am fost strapuns de lemnul crucii ridicata in picioare. Ahhh!
Mai apoi, un tipat a brazdat nefirescul intuneric ce se lasase: „Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul!”

M-am cutremurat din toate incheieturile mele. Am tremurat atat de tare ca mi s-au sfaramat pietrele. Dar gura nu am indraznit sa mi-o deschid pentru ca am inteles.

Dumnezeu il scapase pe Moise dar nu si pe Sine.

Autor: Tabita Cernica
sursa