In mine inca se vorbeste despre stanca din care m-am smuls. Ii aud suflarea in fiecare fir de praf din trupul meu.

In mine inca e durere… durerea fiecarei lovituri de dalta ce m-a zdrobit, si parca e tot mai profunda, caci e tot mai goala de speranta ce-mi amortise atunci carnea-mi de piatra – gandul ca voi fi altarul unui templu candva, ori coloana ce-l tine laolalta, sau o bucata din scara ce e calcata mereu in picioare, dar e macar parte a templului.

Si sunt aici… dezgustata de vesnicul miros de mortii si sange uscat. De mine se lipeste intunericul. Nicicand n-am atins fumul jerfelor, doar lacrimi disperate ce urla la mine si ma implora sa le dau inapoi trupurile mortilor ce le acund in spatele meu. Ei nu pot sa inteleaga pur si simplu, ca moartea vorbeste despre viata… de aceea plang mereu.

Simt ca ascund infernul in mine, si nu imi mai pot suporta trupul greu. Tot ceea ce am visat sa devin s-a transformat acum intr-o radacina, din care creste puternic dispretul meu de sine.

[...]


Ceva, totusi, e ciudat in noapte aceasta... se spune ca acel ultim cadavru adus ar fi Fiul lui Dumnezeu. Ca sa vezi: Dumnezeu intr-o bucata de carne! Ce Fiu de Dumnezeu mai e si Acela care mucegaieste ca un animal? Dumnezeu… Dumnezeu…

Da… imi aduc aminte de Dumnezeu in acea prima zi a creatiei. Ce dulce imi era carnea atunci! Ce draga stralucire canta in launtrul meu… ceva se aseamana. Parca simt iar cum trupul mi se sparge in mii de bucati de atata lumina, si nu imi pare ca ar fi lumina de Soare. Dar, stai! De ce e zi pe partea celor morti? Eu trebuia sa pastrez intunericul si linistea in spatele meu, pentru ca ei sa „doarma linistiti”. Cine si-ar permite, si mai ales: cine ar putea sa ucida moartea de acolo?

Sub ochii mei bucata de carne sufocata in giulgiu incepe sa respire. Si sufla pe nari lumina.
Mi-e rusine c-am dispretuit Dumnezeul din El, de aceea, incerc sa fug. Mi-e teama. Mi-e trupul greu, si tot ce reusesc e sa ma tarasc pana dupa peretele mormantului, lasandu-l deschis.

Fiul trece pe langa mine. Cata lumina!... Nu m-a privit, dar nici nu e nevoie. Din pasi Sai, din tot ce a fost in aceste clipe am inteles ca m-a iertat… parca nu a mai e nici timp, nici spatiu, nici zgomot, ci doar iertare si dragoste.

A trecut. A trecut de mine Fiul. Hhhh… parca am retrait momentul Creatiei. Ce amintire! Ce prezent! Ce Dumnezeu! Sub ochii mei, tocmai a murit moartea. Sub privirea mea toate legile sfarsitului au fost zdrobite… iar eu sunt acum punctul din univers in care soarta universului s-a schimbat.

Incepe sa nu se mai vorbeasca in mine despre stanca din care m-am smuls, si-mi pare ca nu mai imi aduc aminte ce bucata de templu visam sa fiu… tot ce stiu e ca pe langa mine azi a trecut Cerul. Ce mi-as putea dori sa fiu mai mult decat bucata de piatra in spatele careia universul a inceput sa fie recreat?

Autor: Andreea Salahoru
sursa [aceasta e ultima din serie]